Iar dupa cateva ore de discutii, dormit pe bagaje, urlete, si multe tigari, incepeam sa simt mirosul acela sarat. Scoteam capul pe geam in garile cu lumini galbui, inchideam ochii si trageam aer adanc in piept, priveam cu oamenii se urca si coboara din tren, cum intr-un fel ne simteam cu totii legati de faptul ca mergem spre plaja aceea de 1 mai.
Iar la 5 de dimineata cand ajungeam in sfarsit in gara, agatam rapid rucsacul in spinare si fugeam spre plaja. Si pe drum, mirosul acela sarat devenea din ce in ce mai real, ma intepator, iar bulevardele se transformau in strazi mai mici, strazile in alei cu trotuare inguste, iar in final aleile in nisip rece, de rasarit. Ma asezam pe nisip, imi incolaceam mainile in jurul genunchilor si priveam printre oameni, chitari si pahare de plastic, cum soarele rasarea doar pentru mine. Si in acele momente ma intrebam daca asta e ceea ce oamenii definesc drept fericire sau ar fi prea simplu sa fie doar atat? Mhm… pana la urma ma face sa zambesc, sa fiu calma, sa ma regasesc… deci it must be it!
Astazi? Astazi nu sunt in tren. Si nici nu voi vedea acel rasarit. Nici nu voi adulmeca mirosul sarat… Si pentru prima data in viata asta ma simt o victima a propriilor mele alegeri…